duminică, 10 ianuarie 2010

Profesoara de pian - Janice Y.K.Lee


Dupa primele 50 de pagini, am putut afirma, cu toata puterea, ca asta e unul dintre romanele cele mai bune pe care am avut sansa sa le citesc in ultima vreme. Parerea mea nu conteaza pentru nimic, stiu, dar momentele de placere petrecute alaturi de cuvintele doamnei acesteia ma fac sa il recomand cu o caldura neobisnuita mie.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri. Unul e cel din 1942 si apoi din anul urmator, cand Hong Kong-ul este strabatut de furia razboiului, intrand sub dominatie japoneza, si atat chinezii cat si mai ales englezii fiind obligati sa suporte jegul si sila unor conducatori fara onoare. In vreme ce europenii sunt grupati si aranjati sistematic in lagare in care de-abia de-abia reusesc sa-si duca zilele unele dupa altele, chinezii sunt fortati sa devina colaborationisti, sa vanda secrete de stat sau sa incerce sa le obtina, prin metode, bineinteles, destul de insidioase. In cadrul acestui peisaj sumbru evolueaza, totusi, o poveste de dragoste, dintre o metisa [Trudy, rezultat al iubirii dintre o portugheza si un chinez] si un englez [Will]. Cel de-al doilea plan narativ [din 1952] urmareste viata aparent plictisitoare a unei britanice recent maritate si mutate la Hong Kong, care, pentru a face rost de cativa banuti in plus pentru cumparaturi, ajunge profesoara de pian a copilei unei familii chineze instarite. Existenta lui Claire e, pe cat se pare, destul de monotona, mai ales datorita mariajului ratat in care este incastrata si din care pare sa urle dupa ajutor in fiecare zi. Sotul ei, mai in varsta decat ea cu mai bine de 20 de ani, care dupa ce o saruta ii lasa dare de saliva la colturile gurii nu remarca, insa, tragedia interioara a femeii. Astfel ca, pe langa furtisagurile pe care le intreprinde in casa familiei Chen, cea care o angajeaza si plateste la standarde destul de inalte, Claire mai are un secret. Se intalneste cu Will, un britanic enigmatic, tacut, sumbru si inchis in sine, care o face sa-si doreasca alta viata si al carui mister o atrage si o invaluie nespus.

Cred ca ati inteles ca, daca un singur personaj e capabil sa faca trecerea dintre decenii, cartea asta trebuie sa fie formidabila. Misterul e grandios, iar cand ni se dezvaluie ramanem realmente socati. :)

Mi-a placut foarte mult.

marți, 29 decembrie 2009

Piata Washington - Henry James

Acesta e un roman simpatic, scris intr-o maniera relativ simpla si care va delecta, cu siguranta, orice cititor oarecum victorian. Eu, una, ma declar mare fana a prozei in stilul Jane Austen, si cam asta reuseste Henry James sa faca, in aceste 300 si ceva de pagini.
Povestioara e, intr-o anumita masura, destul de simpla. Un doctor se casatoreste cu o femeie fermecatoare, mai bogata decat el insusi si care, din nefericire, moare la nasterea unei fetite. Barbatul isi face datoria de a o ingriji, insa nu reuseste niciodata sa nutreasca pentru ea, pe deplin, sentimente nete de afectiune. Datoria intrece, cu siguranta, in cazul lui, orice efort minim de a-si arata consideratia vizavi de propria odrasla. Charlotte creste, si nu devine, spre dezamagirea publicului cititor, acea fetiscana surazatoare, care sa atraga privirile tuturor tinerilor de varsta ei. Nu, din contra. E masiva, neindemanatica, neinteresanta, considera lectura ca fiind plictisitoare si se multumeste cu viata monotona pe care o duce alaturi de tatal ei. Este 'educata' de sora vaduvita inainte de vreme a doctorului, o femeie mai proasta decat noaptea, si care traieste intr-un fel de lume imaginara, cu feti frumosi si ilene cosanzene. [le-am scris fara majuscule pentru ca astea-s categoriile pe care le urasc eu cel mai si cel mai mult, atat in capul meu, cat si pe strada. the perfect little couples, the shiny glittery coating that doesn't quite succeeds in covering all the mistakes and issues of a relationship.] Destinul lui Charlotte, o fata, de altfel, destul de rationala si cerebrala, urmeaza a fi schimbat dramatic de aparitia unui tanar interesat [de averea ei, doar de ce altceva putea sa fie] si pervers, Morris. Doctorul il categoriseste corect inca de prima oara de cum pune ochii pe el. Fiica-sa, insa,e , in adevaratul sens al cuvantului, orbita de stralucirea personalitatii si a caracterelor fizice ale individului, cu atat mai mult cu cat impresia de farmec si carisma sunt augmentate de povestirile pseudo-fantastice ale doamnei Penniman, sora doctorului. Care, dupa cum am mentionat mai sus, nu exceleaza in ale gandirii.
Asa ajunge Charlotte sa-si sfideze tatal si sa nege cu vehementa posibilitatea ca Morris sa fie interesat doar de averea ei. Din fericire, doctorul, probabil singurul care gandeste in cadrul povestii asteia, isi mentine pozitia si o ameninta ca-si va modifica testamentul, in eventualitatea aparitiei unui mariaj intre ea si tanar. Bineinteles ca, o data cu aparitia unui factor intr-atat de inconvenient, Morris da inapoi si o paraseste pe Charlotte, care e realmente distrusa de aceasta mare drama. Singura din viata ei, pentru ca decide sa nu se casatoreasca niciodata...doar ca, ani mai tarziu, M. reapare in orasel, profitand si de moartea relativ recenta a doctorului...
Mi-a placut mult. Si modul in care e scrisa [ extrem de realist], si stilul de a povesti intamplarile, dar si mai ales perspectiva franca si frusta asupra trasaturilor banale si dezgustatoare ale tuturor personajelor ma fac sa cred ca e stilul de roman pe care l-as citi in fiecare zi. Numai de-ar fi mai multe asa...

luni, 26 octombrie 2009

Tuareg - Alberto Vasquez-Figueroa


In ultima vreme am facut o mica pasiune pentru tipul asta. Pe langa faptul ca scrie realmente grozav si nu ma plictiseste cu absolut nimic, aproape fiecare roman pe care-l parcurg trateaza cate un alt popor. Astfel in Iguana era vorba de un de un om marginalizat si rejectat de societate, care decide sa-si duca zilele singur pe o insula, pana cand paradisul ii e brusc intrerupt de altii, in Pamant Virgin se discuta intens despre problema triburilor inca existente pe Planeta si perspectiva sumbra pe care o au ele, in conditiile unei globalizari si extravazari sociale ale oraselor actuale, si, in fine, in Tuareg s-a tratat ideea de traditie, de lege si onoare, prin ochii unui exponent al clasei care poarta numele romanului.

Gacel Sayah isi duce zilele alaturi de familia sa intr-o zona neprieteneoasa, desertica, in care nu multi oameni indraznesc sa se aventureze. Intr-o zi, doi calatori ajung la usa cortului sau si-i cer ospitalitate. Respectand regulile si traditiile poporului din care face parte, Gacel le ofera celor doi un loc unde sa doarma si hrana indestulatoare, si face asta in ciuda presimtirilor sumbre pe care le are privind originea si intentiile indivizilor. A doua zi dimineata, presentimentul i se transforma in realitate, pentru ca niste ofiteri inarmati vin si patrund fara acceptul tuaregului in casa lui, ucigandu-i unul dintre oaspeti, si rapindu-l pe celalalt. Pentru multi oameni, acest gest nu inseamna mare lucru. Dar pentru personajul nostru, este jignirea suprema care ii poate fi adusa unui membru al societatii sale. Ospitalitatea fiind sfanta printre tuaregi, Gacel se angajeaza intr-o cruciada sangeroasa in vederea salvarii si recapatarii batranului rapit. Pana la urma, motivul recuperarii batranului rapit nu e nicidecum unul important, ba as putea spune ca se apropie de absurd. Gacel nu stie nici macar cine e individul. Cu toate astea, onoarea si mandria primeaza in proprii sai ochi, dar si in cei ai apropiatilor sai. In el se duce o lupta de nedescris: intre dorinta de a fi alaturi de familie, de a-si proteja fiii si avutul, si intre cea care-i sopteste aprig sa mearga sa se razbune pentru ofensa primita.

Alege cea de-a doua varianta. Nu-i aduce nimic bun, bineinteles, dar calatoria pe care o parcurge, desi poate fi interpretata ca un fel de mars al unui calau, capata valente speciale, privita prin prisma unui cititor care doreste sa afle mai mult despre obiceiurile altor popoare. Descrierile multiple ale desertului si ale conditiilor vitrege pe care omul se vede nevoit sa le suporte sunt intr-adevar, superbe, iar Alberto Vasquez-Figueroa e un real psiholog, reusind sa patrunda in adancurile mintii unui om aparent simplu.

Mi-a placut. De-abia astept sa pun mana si pe Ochii tuaregului, de acelasi autor.

vineri, 25 septembrie 2009

Mangaieri straine - Ian McEwan


Sunt cam lenesa de la o vreme, asfel ca de-abia acuma apuc sa scriu cate ceva despre un roman citit in urma cu mai bine de doua saptamani. Amintirea lui inca mi se perinda destul de caldut prin creier, insa.

Care e treaba. Daca ati facut efortul sa mai cititi si alte insemnari, probabil ati constatat ca am parcurs si Gradina de ciment, tot de acelasi autor, vara asta. Ma socheaza sa constat ca cele doua romane sunt complet diferite. In Gradina de ciment e mai mult vorba de o relatie incestuoasa pe fondul ascunderii unui cadavru, pe cand in Mangaieri straine nici nu se poate discuta despre asa ceva. Ba mai mult, pana la jumatatea cartii inca nu-mi dadusem seama daca-mi place sau nu.

In orice caz, un lucru e sigur: de data asta proza e chiar interesanta. Unele lucruri care se petrec si la care nu v-ati astepta au loc in momentele cele mai impropice, de aici suspansul care m-a determinat sa termin cartea. Mary si Colin sunt doi indivizi oarecare. Ea divortata, cu doi copii, fosta actrita, actualmente fara serviciu dar impreuna cu tipul asta, Colin. El, aparent mai pasional decat ea.

In roman nu se specifica in nici un moment tara in care are loc actiunea, dar dupa cum e descris peisajul cred ca e vorba fie de Spania, fie de Italia. Intr-o seara, cand ies la plimbare din hotelul foarte confortabil in care erau cazati, Mary si Colin se ratacesc si nu mai stiu pe unde sa o apuce pentru a reveni in spatiul sigur. Acum fac cunostinta cu un individ cel putin dubios, Robert, despre care vom afla mult mai tarziu ca ii supraveghea de ceva vreme si ca avea in vedere, pentru ei, tot felul de practici sexuale nesanatoase. Care se concretizeaza, la finele romanului, in uciderea lui Colin.

In alte cuvinte, o aventura, sclavi sexuali si psihici, si un tip moare. In ciuda subiectului cam ciudat, e scrisa destul de bine, sau, in orice caz, mult mai bine decat Gradina de ciment.

Daca vreti sa o cititi, eu o dau cu 5 lei. Daca, insa, doriti sa o achizitionati de la Polirom, o gasiti la pretul de 22,95 lei. AICI.

vineri, 11 septembrie 2009

Acid sulfuric - Amelie Nothomb


Amelie Nothomb are cateva romane inscrise in acea lista deja faimoasa de 1001 de carti de citit intr-o viata. Cu toate astea, mai ales dupa ce am parcurs cateva din lista respectiva, si-am ajuns la concluzia ca nu sunt prea stralucite, am fost destul de reticenta in a incepe romanul in discutie.

Iata, insa, ca m-am inselat, si ca, pana la urma, pot spune ca e, probabil, una din cele mai bune scriituri parcurse de mine in ultima vreme. Asta cu exceptia lui 198, de Orwell, care ramane piesa de rezistenta a anului curent.

In mare, despre ce e vorba: O emisiune in stilul lui Big Brother, doar ca avand consecinte mult mai dramatice asupra vietii indivizilor se difuzeaza in fiecare zi pe un canal national, in Franta. Nu aflam concret daca e vorba de un lagar de concentrare care e filmat, daca e vorba de oameni care au infaptuit crime reale si care vor fi pedepsiti pentru acestea, intreaga actiune fiind televizata, sau daca e totul cusut cu ata alba. Insa unele lucruri sunt intr-adevar reale: torturile, bataile cu biciul, munca silita,ratiile infime pentru efortul depus, dezumanizarea totala la care e supusa oricare fiinta, precum si stergerea oricarei urme de individualitate.

Asa ajung sa se cunoasca o femeie caporal, Zdena [cu o minte nu prea stralucitoare, si care e sincer entuziasmata de ideea de a fi supraveghetoarea unor raufacatori, si, implicit, de a le aplica unele corectii] si o prizoniera, CKZ 14, al carei nume nu este precizat in primele pagini, dar care ajunge, pana la urma, sa-si dezvaluie identitatea. Pannonique, pentru ca acesta este prenumele sau, este o fiinta altminteri adorabila, si care, luata separat de acest vacarm si mizerie intelectuala si fizica in care se vede nevoita sa isi duca zilele, ramane, pana la urma, un om frumos. Leaga cateva prietenii, cu alti oropsiti de soarta cum e ea. Dar ceea ce frapeaza e atentia nemarginita cu, care o invaluie aceasta Zdena. La inceput, Z. nu stie cum sa-si manifeste sentimentele, care ulterior se vor materializa in sentimente de dragoste. Intai o bate groaznic pe Pannonique, incercandu-si biciul pe spatele ei mult mai mult decat pe spatele altor detinuti. Apoi isi inlocuieste biciul cu unul fals, pentru a nu-i mai pricinui durere. Apoi, incepe sa-i strecoare ciocolata in buzunar.

In orice caz, mai devreme sau mai tarziu, Zdena ajunge sa-i ceara un serviciu lui Pannonique, care-i va aduce deopotriva rusine si dezgust pentru propria persoana, dar si libertatea ei si a prietenilor ei. Banuiesc ca stiti la ce ma refer, nu? Servicii sexuale, desigur.

Pannonique refuza, si chiar daca, la inceput, nu previzioneaza asta, actiunea asta semnifica o intensificare a dorintei lui Zdena, si o deschidere a orizonturilor acesteia. In loc sa se transforme intr-o tirana obsedata, Z. se schimba radical si se redescopera, constientizand ridicolul unei astfel de emisiuni, si recurgand, la sfarsitul romanului, la un gest necugetat pentru a elibera intregul lagar.

Chiar nu ma asteptam sa se termine intr-un mod optimist. Ma gandeam ca e una din acele povesti contemporane, cu tot felul de izuri ingrozitoare, cu tot felul de tablouri negre si sumbre, care anunta sfarsitul inevitabil al oricarui individ. Dar nu..romanul asta e o alta 'dovada' ca libertatea primeaza, inaintea tuturor chestiilor care alcatuiesc o fiinta. Ca ai pur si simplu nevoie sa respiri liber, sa gandesti liber, sa nu fii controlat in mod constant de o instanta superioara, ca stii ca poti sa faci, macar pentru cateva momente, absolut ce vrei.

Daca va intereseaza, as dori sa il vand la 5 lei. [ contact: dried_daffodil@yahoo.com ]
Daca, insa, vreti sa il cumparati de la Polirom, va costa 22 lei si 95 de bani.

miercuri, 9 septembrie 2009

A Room of One's Own - Virginia Woolf



I started reading the book with an apple in my hand. So it only seemed pure justice to commence the review in the said fashion. Thus with a hearty bite, I sink my teeth not only into the fruit but also into the matter debated by Virginia Woolf in her little “A room of one’s own”. This is the second little jewel found in Brasov and I recommend it best served cold with an apple. For the most frequent portrayal of the original sin, the fruit of knowledge is the perfect companion for a discussion about women and fiction. Therefore I invite you to an apple and may I ask…a thought…


I cannot honestly say I feel warmly towards Virginia Woolf. Though the fact that she is one of the greatest British writers is a mater of no debate, her style of prose is not one of my cups of tea. She rebels against the traditional, the Victorian construction of novel and prefers the stream of consciousness as her main weapon (when I come upon such a technique I suddenly feel the need to put a bullet through my brain and whistle through the hole). For those, as I, who dislike this more realistic depiction of the human brain, I do not recommend Mrs. Woolf. But the particular book I have read is written tolerably if not magnificently (depends on the taste of each reader). She uses a complicated and elevated vocabulary (to my genuine delight, and here I speak with no irony), all neatly sown with a thin thread of irony.


On the mater of subject: she attempts to give an answer to the question of where is the literary female equivalent of Shakespeare. And here is where the magic commences: if a female dared to follow the path of the said writer, the chains of society would have pulled her down.

Daca doriti sa continuati sa cititi articolul, va invit sa o faceti pe blogul lui Wilder Wein, The Agony Column.

marți, 1 septembrie 2009

The Diary of a Young Girl, Anne Frank


" 12 June 1942

I hope I will be able to confide everything to you,as I have never been able to confide in anyone, and I hope you will be a great source of comfort and support."



Thus we intrude in the 13th year of one called Anne Frank. I pray that are few among you whom are ignorant of what stands behind this simple name. If there are such, I will provide a link with the necessary information.( http://en.wikipedia.org/wiki/Anne_Frank ) I beg of those to first acquire the given information to fully understand the review that follows. For yes, it is a review. The review of the book entitled… but first a few words of how it got into my attention and subsequently into my possession.
As mentioned in the previous post I had a little fun around the country. Well…amid my touristic adventures in Brasov I had the good fortune to come across the lovely bookshop called Okian. I am familiar with this brand from one of our local book fairs and thus was rather pleased to find it in my path. Thus with the background knowledge that the bookshop contains nourishment for my hunger for books written in Shakespeare's language, I merrily skipped inside and found myself literally drooling in front of a lovely shelf full with Penguin Classics. After an hour I emerged into the world with a dumb glow of happiness in my eyes and a somewhat aired wallet. What I bought will be revealed through reviews that will surely follow. And here is the review of one of them.
I have long been yearning to read “The Diary of a Young Girl- Anne Frank" ever since my 6th or 7th form when it popped up as a special chapter in our English textbook. I came across it last year in Sibiu but the price and my poor (or better-said nonexistent) knowledge of German, put it out of my reach. Thus imagine my joy when the book in question stood before my eyes in that sunny day in Brasov.
The book itself is written in a simple but coherent style with a first person narrative. The voice of the narrator is that of the girl that gives the title and it exploits the lives of 8 Jews: 2 families and one individual that are forced into hiding by the then current political conditions. Since the action takes place in the Second World War you can imagine the color of those conditions was.
I cannot be described as a sympathetic reader. I usually dislike the overuse of drama in my literature and I am more easily pleased if the hero dies in the end. Thus I was truly surprised that the girl's accounts of her every-day life could have such an effect on my little-sarcastic-self. She is such a tormented little thing with anxieties and worries and thought that we all have experienced at her age. Plus we feel their fear and relief before and after incidents in which they could have been discovered. And the most haunting of all is the knowledge of her end. The fact that I knew that she will never be able to become a journalist, to be different of the women of her kind and make her known through her work.
She did become known for her writing but her fame is crowned with tragedy not glory.

her truly humble servant,
Myself.

P.S: this is a re-posting of one of my own blog entries at the request of Cristina V