
In ultima vreme am facut o mica pasiune pentru tipul asta. Pe langa faptul ca scrie realmente grozav si nu ma plictiseste cu absolut nimic, aproape fiecare roman pe care-l parcurg trateaza cate un alt popor. Astfel in Iguana era vorba de un de un om marginalizat si rejectat de societate, care decide sa-si duca zilele singur pe o insula, pana cand paradisul ii e brusc intrerupt de altii, in Pamant Virgin se discuta intens despre problema triburilor inca existente pe Planeta si perspectiva sumbra pe care o au ele, in conditiile unei globalizari si extravazari sociale ale oraselor actuale, si, in fine, in Tuareg s-a tratat ideea de traditie, de lege si onoare, prin ochii unui exponent al clasei care poarta numele romanului.
Gacel Sayah isi duce zilele alaturi de familia sa intr-o zona neprieteneoasa, desertica, in care nu multi oameni indraznesc sa se aventureze. Intr-o zi, doi calatori ajung la usa cortului sau si-i cer ospitalitate. Respectand regulile si traditiile poporului din care face parte, Gacel le ofera celor doi un loc unde sa doarma si hrana indestulatoare, si face asta in ciuda presimtirilor sumbre pe care le are privind originea si intentiile indivizilor. A doua zi dimineata, presentimentul i se transforma in realitate, pentru ca niste ofiteri inarmati vin si patrund fara acceptul tuaregului in casa lui, ucigandu-i unul dintre oaspeti, si rapindu-l pe celalalt. Pentru multi oameni, acest gest nu inseamna mare lucru. Dar pentru personajul nostru, este jignirea suprema care ii poate fi adusa unui membru al societatii sale. Ospitalitatea fiind sfanta printre tuaregi, Gacel se angajeaza intr-o cruciada sangeroasa in vederea salvarii si recapatarii batranului rapit. Pana la urma, motivul recuperarii batranului rapit nu e nicidecum unul important, ba as putea spune ca se apropie de absurd. Gacel nu stie nici macar cine e individul. Cu toate astea, onoarea si mandria primeaza in proprii sai ochi, dar si in cei ai apropiatilor sai. In el se duce o lupta de nedescris: intre dorinta de a fi alaturi de familie, de a-si proteja fiii si avutul, si intre cea care-i sopteste aprig sa mearga sa se razbune pentru ofensa primita.
Alege cea de-a doua varianta. Nu-i aduce nimic bun, bineinteles, dar calatoria pe care o parcurge, desi poate fi interpretata ca un fel de mars al unui calau, capata valente speciale, privita prin prisma unui cititor care doreste sa afle mai mult despre obiceiurile altor popoare. Descrierile multiple ale desertului si ale conditiilor vitrege pe care omul se vede nevoit sa le suporte sunt intr-adevar, superbe, iar Alberto Vasquez-Figueroa e un real psiholog, reusind sa patrunda in adancurile mintii unui om aparent simplu.
Mi-a placut. De-abia astept sa pun mana si pe Ochii tuaregului, de acelasi autor.







